Valoarea consilierii pastorale

Scris de:
No Comments

Mă vei călăuzi cu sfatul Tău şi apoi mă vei primi în slavă.’ Ps 73,24.

Survolarea domeniului
Există o oarecare ambivalenţă faţă de consiliere care ar putea avea mai multe cauze: demonetizarea: ‚e uşor să dai sfaturi…’; imaturitatea socială, psihologică, economică a societăţii româneşti pentru consiliere şi psihoterapie; absenţa unei infrastructuri academice şi profesionale largi, care să acopere atât nevoile societăţii, în general, cât şi ale bisericii, în special; caracterul empiric, fortuit, la nivelul bunului simţ comun, al consilierilor confesionali, forjaţi mai degrabă de necesităţile consiliaţilor, intuind doar mecanismele consilierii, decât să le aplice în mod conştient şi metodic; caracterul laborios al procesului de consiliere, necesitând timp, efort, implicare; eşecurile consecutive… şi altele.

Acest material se adresează, totuşi, în primul rând, beneficiarilor procesului de consiliere. Persistă încă multă reticenţă în adresabilitatea faţă de profesiunile de suport şi asistare, graţie unor prejudecăţi tradiţionale. Este mult mai uşor, cel puţin psihologic, să consulţi un stomatolog, internist sau chiar chirurg, decât un ginecolog, androlog sau sexolog. Pare mai confortabil şi neutru să consulţi un medic pentru o afecţiune organică, decât un consilier, psihoterapeut sau psihiatru. ‚Nu mă internaţi, vă rog, la nebuni…’ Un astfel de consult este considerat încă o înjosire deşi, în mod oarecum paradoxal, faptul că societatea românească nu are încă infrastructuri legitimate de consiliere şi psihoterapie, este perceput ca o deficienţă faţă de standardele uzuale ale civilizaţiei, chiar şi de către omul comun.
De fapt consilierea are de a face mai degrabă cu oameni relativ ‚normali’ (dacă normalitatea n-ar fi atât de prost şi greu de definit) şi dacă tulburările psihice n-ar fi atât de frecvente, aproape ubiquitare (unele studii apreciază marile psihoze între 2-5%, tulburările de personalitate şi fostele nevroze între 30-40% – ½ internaţi, ½ doar diagnosticaţi de psihiatru – alţi 30-40% cu simptome psihopatologice nediagnosticate, datorită neadresabilităţii – dintre care ½ uşoare, iar cealaltă ½ accentuate).

Adunând cifrele de mai sus, este clar că aşa numiţii normali sunt într-o evidentă minoritate (10-15% pentru statisticile cele mai optimiste), normalitate care trebuie recucerită şi menţinută printr-un proces continuu.
Deşi între consiliere, psihoterapie şi psihiatrie nu există graniţe abrupte, totuşi domeniul lor este distinct.
Consilierea vizează facilitarea potenţialului latent al consiliatului în înţelegerea de sine, a mediului şi a propriilor probleme, conducând la soluţionarea problemelor şi a eventualelor crize predominant extrinseci. Psihoterapia face acelaşi lucru în cazul unor pacienţi a căror cauză a problemelor se află în ei înşişi, punând accent pe înţelegerea şi restructurarea de sine, prin mijloace psihoterapice, variind de la o şcoală la alta, în timp ce psihiatria abordează tulburările psihopatologice prin mijloace medicamentoase, chimioterapice, fizio, socio şi ergoterapice.
Nu vom continua această analiză, ci ne vom opri, aşa cum o sugerează şi titlul, asupra percepţiei comune a consilierii, asupra miturilor legate de aceasta şi, mai ales, asupra virtuţilor reale ce ţin de acest proces.

Mituri privind consilierea
Confruntaţi cu problemele încâlcite ale vieţii, simţindu-ne depăşiţi şi vulnerabili, de obicei ventilăm următoarele mituri comune legate de consiliere:
● Consilierea este necesară doar oamenilor ‚săriţi, ţăcăniţi’, care au tulburări psihoemoţionale grave
Consilierea produce modificări şi restructurări profunde în propria personalitate
Un consilier bun poate şi trebuie să-ţi rezolve orice problemă cu care vii în cabinetul său
Principalul rol al unui consilier bun şi eficient este acela de a-ţi oferi cel mai competent şi bun sfat
Cei mai mulţi consilieri sunt în primul rând interesaţi să-ţi schimbe convingerile şi valorile, să te facă să gândeşti ca ei
În loc să fii ascultat, cei mai mulţi consilieri nu rezistă tentaţiei de a vorbi mult şi a te obliga să le asculţi peroraţiile
Dacă, în extremis, eşti nevoit să apelezi la un consilier, aceasta înseamnă că, totuşi, eşti un om slab
Consilierea trebuie să producă progrese rapide şi schimbări majore, fără prea mult efort din partea ta
Consilierii trebuie să fie gata să facă alegeri, schimbări şi să ia decizii în locul tău, imediat ce le ceri acest lucru; eventual să-i determine pe ceilalţi să se schimbe de dragul tău…

Indicaţiile consilierii
■ Sentimentul că propria existenţă şi viaţă ţi-a scăpat de sub control
■ Eşti nefericit cu întorsătura pe care au luat-o lucrurile
■ Te simţi blocat, incapabil să discerni şi să faci cele mai constructive alegeri, să iei cele mai bune decizii
■ Eşti victima unor abuzuri
■ Nu vezi sau ţi-ai pierdut sensul, orientarea şi scopul în viaţă
■ Suferi de anxietate sau depresie cronică
■ Te simţi înstrăinat de tine însuţi şi/sau de semeni
■ Ai suferit pierderi semnificative [materiale, decesul cuiva apropiat, sănătatea (boală incurabilă), poziţia, prestigiul, şomaj, pensionare, etc.]
■ Probleme, conflicte la locul de muncă sau la şcoală
■ Eşti supus unui stress cronic sau rezultatelor acestuia
■ Eşti victima discriminării sau opresiunii
■ Divorţ sau ruperea unor relaţii semnificative.

Procesul consilierii
Consilierul profesional, ca un mentor, ne poate călăuzi să ne folosim propriile resurse lăuntrice. Un consilier cu adevărat competent nu va încerca să rezolve problemele în locul noastru. Dimpotrivă, el ne va instrumenta să facem faţă acestora în mod cât mai eficient. Ca un bun dascăl, el ne va ‚moşi’, până când vom înţelege situaţia în contextul ei, vom deveni conştienţi de propriile opţiuni şi preferinţe şi, vom fi capabil să luăm o decizie, ba s-o ducem şi la bun sfârşit. Răspunsurile ne aparţin. Consilierul ne va învăţa cum să ne bucurăm de viaţă, respectându-ne valorile, convingerile, conştiinţa, principiile şi standardele, cum să ne folosim propriile resurse, calităţi, cum să devenim persoana către al cărui Model ţintim.

Consiliatul este mai degrabă un colaborator, decât un subiect pasiv care aşteaptă să se opereze asupra sa niscaiva intervenţii, grefe. Consilierul facilitează cu mijloace specifice procesul de explorare de sine, de identificare a concepţiilor, aşteptărilor şi a tipului de ajutor, scop, către care tindem. Consiliatul şi consilierul creştin beneficiază concomitent de mijloacele cadrului cultural iudeo-creştin, de valorile, idealurile şi ţelurile acestuia, de tezaurul de înţelepciune şi experienţă cu Dumnezeu al marilor oameni ai credinţei, de comoara normativă a înţelepciunii divine pusă la dispoziţia noastră prin revelaţie generală, specială şi personală, de o relaţie de comuniune cu Creatorul, Mântuitorul şi Susţinătorul nostru prin Spiritul Sfânt şi, nu în ultimul rând, de privilegiul rugăciunii.
Iată deci, că ultimul lucru pe care îl face un consilier bun, este acela de a oferi sfaturi facile şi superficiale, roade pripite ale unei atotsuficienţe şi atotcunoaşteri, ignorând contextul consiliatului, vulnerabilităţile, rănile, resursele acestuia şi mai ales cadrul de referinţă în care poate acesta opera.
Dacă nu dau sfaturi, atunci ce fac consilierii cu adevărat buni? Ei sunt capabili să asculte şi să identifice mesajele profunde ale consiliatului, vocea lăuntrică, subconştientă. Ei ne fac conştienţi de aceste mesaje, ne transformă în proprii noştri terapeuţi. Ne ajută să ne identificăm problemele lăuntrice care au condus la hăţişul problemelor exterioare, să aflăm cele mai convenabile modalităţi proprii de soluţionare, să deliberăm, să decidem şi să purcedem într-o manieră absolut personală şi responsabilă la soluţionarea lor.
Consilierii nu sunt chemaţi să ne spele creierele, să ne facă să renunţăm la propriile convingeri şi credinţe. Cu siguranţă că acest adevăr al eticii şi deontologiei profesionale nu invalidează specificul consilierii şi psihoterapiei creştine. Consilierul pastoral nu face şi nici nu poate să facă un secret din cadrul creştin în care lucrează, chiar cu un consiliat necreştin. Dar, dacă acesta a optat pentru cabinetul său, a făcut-o în cunoştinţă de cauză. El rămâne tot timpul liber să accepte sau să respingă, să compare, să evalueze şi să decidă asupra opţiunilor pe care le are la dispoziţie.

Rareori însă, principiile, cadrul consilierii şi psihoterapiei academice şi profesionale vin cu adevărat în contradicţie cu principiile creştine, fiind vorba mai degrabă de derapări radicale, de o parte şi de alta, sau de puncte de vedere filosofice, ce ţin de premise şi nu neapărat de mijloace şi metodologie. În orice caz, atât consilierul, cât şi consiliatul creştin vor rămâne fideli, loiali cadrului şi principiilor creştine care, în compensare, oferă cele mai generoase şi complete rezultate terapeutice, deoarece abordează atât rădăcinile cauzale, cât şi mecanismele răului, biruindu-le prin bine, adevăr şi frumuseţe.
Consilierul profesional va aborda automatismele gândirii autodestructive şi le va ajuta la înlocuirea lor cu cele autoconstructive. El ne va ajuta să ne identificăm şi să ne exprimăm liber simţămintele blocate: de bucurie, mânie, teamă, vinovăţie, ruşine, învăţându-ne cum să procedăm noi înşine de fiecare dată, în circumstanţele vieţii reale, dincolo de spaţiul securizat al cabinetului de consiliere. Modificările de concepţie, de gândire, de simţire, pentru a fi cu adevărat eficiente, trebuie să precipite în comportament.

Munca de consiliere, efortul terapeutic este dificil, atât pentru consilier, cât şi pentru consiliat. Exerciţii, aplicaţii practice în viaţa de fiecare zi, sunt urmărite metodic. Confruntarea şi soluţionarea propriilor probleme ne solicită motivaţia, curajul şi perseverenţa. Onestitatea faţă de sine, faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu nu este o îndeletnicire uşoară. Explorarea de sine necesită disciplină, îndelungă răbdare, tenacitate. Uneori rezultatele întârzie să apară, ba chiar lucrurile par să meargă din rău în mai rău, când răni sufleteşti vechi, supurate, sunt aduse la suprafaţă. Aceasta este însă condiţia drenării, cicatrizării şi vindecării lor.

Consilierea este un proces necesar al cercetării şi descoperirii de sine prin care ne aşezăm în raporturi scripturistice şi ştiinţifice cu noi înşine, cu Dumnezeu, cu semenii şi cu mediul natural şi social. El ne fortifică, ne conferă supleţea adaptării, ne capacitează să ne bucurăm de pace, fericire şi echilibru, ne face stăpânii şi slujitorii înţelepciunii profunde a spiritualităţii autentice, care vine de sus…

Pacea lui Hristos… să stăpânească în inimile voastre şi fiţi recunoscători. Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi, în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii… cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inimile voastre.’ Col 3,15.16.

Dr. Săndulache Sorin

Comentarii

 

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.